Felmer‎ > ‎

Locuințe fortificate

În cursul evoluţiei civilizaţiei umane s-au diferenţiat două stiluri de viaţă civilă, implicit două tipuri de locuinţe fortificate: unele rurale, iar celelalte urbane. Aici vom discuta evoluţia istorică a locuinţelor fortificate ridicate la ţară. Această istorie începe în Europa cu imperiul roman. O villa rustica (foto) ridicată în mediul rural latin era în principiu o fermă, un ansamblu constructiv alcătuit din locuinţa proprietarului, casele personalului auxiliar şi anexe cu diverse destinaţii (magazii, depozite, grajduri). Proprietăţile tip villa rustica au luat amploare în imperiul roman în a doua jumătate a sec. al II-lea î.H. şi reprezentau unităţi economice independente unde se desfăşurau activităţi mixte, agro-pastorale, chiar meşteşugăreşti. Aceste locuinţe reuşeau să transfere cu succes în mediul rural confortul urban al epocii: apă curentă, canalizare, încălzire centrală cu hipocaust. În România, cele mai însemnate vestigii de villa rustica s-au descoperit la Săcelu, în nordul Olteniei. 


În perioada post-romană (sec. al V-lea), villa a devenit o fermă cu dimensiuni reduse, de regulă fortificată din cauza nesiguranţei generate de invaziile barbare în arealul aflat anterior sub influenţa civilizaţiei latine. Era la fel de autonomă şi autosuficientă ca orice localitate, îşi avea proprii locuitori denumiţi villaini (germ. Leibeigene), care puteau fi oameni liberi (liberţi) sau legaţi de pământ (şerbi). Modelul acesta de organizare rurală a fost adoptat de francii merovingieni (sec.V-VIII), apoi de cei carolingieni în tot vestul Europei. Mai târziu, în Francia meridională numele de villa a fost înlocuit cu termenii bastidă sau castelnau pentru a descrie o aşezare de tip colonie, construită de la zero, după un plan prestabilit. În peninsula iberică villa a devenit repede o formă de oraş înzestrat cu o cartă de libertăţi, având însă o mai mică importanţă decât un ciudad/cidade. Totuşi, atunci când era asociată cu numele unei persoane, denumirea villa era mai repede folosită în sensul ei originar, acela de proprietate rurală a persoanei respective, decât ca numele unui sat sau oraş posesor de cartă. În perioada carolingiană (sec.IX-X), villa din cronicile vremii era o fermă fortificată, având dublu caracter: economic şi militar. Ea era sediu şi punct de sprijin pentru funcţionarii administraţiei imperiale, misii dominici, tototdată fiind nucleele agriculturii administrate după tehnica inovativă de câmp deschis (asolamente, rotaţia culturilor).

 

 Ulterior formării şi consolidării relaţiilor feudale, villa rustica a evoluat în două direcţii diferite. O seamă de villæ clasice galo-romane şi carolingiene au fost transformate în abaţii şi mănăstiri fortificate, mai ales în regiunea Burgundiei (sec.IX-XI), fiind donate Bisericii de către o regalitate slabă din punct de vedere administrativ. Dacă proprietarul nu era rege burgund, dar era înstărit şi intra în sistemul de relaţii feudale de tip vasal-suzeran, atunci avea mijloacele şi interesul să-şi fortifice proprietatea. Aceasta devenea reşedinţa familiei nobiliare şi locuinţa oamenilor de arme desemnaţi să o apere, rămânând izolată de locuinţele agricultorilor de rând. În Anglia de pildă, posesiunea de tip villa se numea manor. Un proprietar de manor loial tronului putea primi dreptul de „a crenela”, adică de a-şi clădi un turn cu creneluri, căci crenelul era văzut ca simbol al fortificării. O fortăreaţă clasică, evoluând de la simpla movilă cu turn de veghe şi împrejmuire cu şanţ, motte and bailey, până la turnul-locuinţă (foto) şi castelul situat pe poziţii inaccesibile, putea fi construită de regulă numai de conţi, duci şi regi. Pentru nobilii mărunţi, locuinţa fortificată, manor-ul, era maximul posibilităţilor, dar şi mulţi nobili de rang se opreau la acest nivel, din cauza constrângerilor economice. O altă direcţie de dezvoltare a villei clasice a fost transformarea sa în vicus, sat (lat.), prin aglomerarea democratică de locuinţe ale villainilor în jurul locuinţei-nucleu iniţiale şi estomparea, prin faliment sau deces, a preeminenţei deţinute de o singură familie.


Atunci când a demarat proiectul colonizării în Transilvania, la 1150-1160, noile aşezări au avut un caracter primordial agricol. Desigur că au fost aduşi şi mineri germani pentru metalele preţioase din Munţii Apuseni şi cei ai Rodnei, precum şi meşteşugari bine pregătiţi într-una din breslele apusene, dar acestea, deşi cruciale pentru visteria regală, au fost proiecte secundare. Marea majoritate a coloniştilor au fost ţărani, chemaţi pentru a defrişa, desţeleni şi a face agricultură. Ei sunt cei care au construit sate, de cele mai multe ori pe vetre părăsite de agricultori vlahi sau slavi şi au constituit forţa logistică a militarilor chemaţi să apere graniţa sudică a Transilvaniei. Aceste întemeieri seamănă foarte bine ca scop cu bastidele ridicate în regiunea Toulousain din Francia aceleiaşi perioade, pentru a da greutate demografică unor revendicări teritoriale. În „Istoria fortificaţiilor medievale timpurii din Transilvania (927/934-1257) între mit, naţionalism şi arheologie” profesorul Ioan Ţiplic arată la pag. 96: „...coloniştii germani [...] au introdus în regatul ungar modelul occidental de curte seniorială: capelă rotondă şi turn locuinţă, înconjurate de un val de pământ şi palisadă sau chiar de incintă de piatră.” Întrebarea este dacă şi unde în Transilvania coloniile s-au constituit în jurul unei locuinţe nobiliare fortificate. Un posibil răspuns este dat de toponimie. Peste tot la est de Alba Iulia şi la sud de râul Mureş unde a existat pericolul unor incursiuni externe, au apărut villæ purtând nume de persoane: villa Christiani (actualul Cristian) ţinând sub observaţie ţinutul valah al Ţării Amlaşului, villa Heldwin (azi Cisnădie) şi villa Rivetel (Ribaudel?, aşezare dispărută) veghind asupra văii împădurite a Sadului, posibil sălaş al uzilor, villa Humberti (astăzi Guşteriţa) păzind vadul peste Cibin pe drumul spre Alba Iulia, villa Hermanni (actualul Sibiu) ca nod important spre pasul Turnu Roşu şi primejdiile de dincolo de Carpaţi. Ulterior au mai apărut în documente villa Rainaldi (Blaj), villa Herbordi (Iernut), şi altele. Cercetările istoriografice au stabilit că toponimicele cu nume de persoane având rezonanţă apuseană indică în mod cert pe proprietarii terenurilor sau pe liderii coloniştilor instalaţi în acele zone, fie ei militari sau civili. 


Acestea fiind fermele fortificate din vest, putem bănui că acelaşi model a fost urmat şi în est, pe cursul superior al Oltului, la limita zonei apărate de secui prin cunoscutele prisăciI. Ţiplic arată la pag. 108 din volumul citat: „Considerăm că în perioada de final a utilizării sistemului de prisăci – a doua jumătate a secolului al XII-lea – a început să se impună construcţiile de tipul micilor curţi senioriale occidentale (turn locuinţă, rotondă, fortificaţie), ce ulterior au fost preluate şi de mediul românesc al cnezimii, dezvoltîndu-se ceea ce în terminologia de limbă germană poartă numele de kemenat.”  Cuvântul provine din latinul caminata locuinţă încălzită. Noi sugerăm că la Felmer este probabil să se fi ridicat mai întâi o locuinţă fortificată de tip villa/kemenată aparţinând numitului Wellem şi cetei sale de războinici. Pe ce ne bazăm presupunerea? Pe realitatea politico-militară a perioadei. Regiunea era atunci instabilă şi periculoasă, fiind cutreierată atât de pecenegii şi vlahii din sud aliaţi cu bulgarii, de cumanii din Munţii Perşani şi Ţara Bârsei, dar şi de triburile de uzi de peste Carpaţi. Fermierii occidentali, posesori ai unor cunoştinţe agricole avansate, dar în general lipsiţi de pricepere militară, erau mult prea valoroşi ca plătitori de taxe şi furnizori de alimente pentru cetăţile de graniţă pentru a se risca instalarea lor în locuri unde puteau fi uşor prădaţi şi ucişi. Aici regalitatea avea nevoie de un grup de oameni înarmaţi, pentru a semnala adversarilor existenţa unei autorităţi şi intenţia de menţinere a ei. Toate elementele duc către ipoteza apariţiei si la Felmer a unei locuinţe fortificate senioriale de tip villa: toponimicul cu nume de persoană, poziţia strategică uşor la adăpost de frontiera constituită de linia Oltului, dar suficient de aproape pentru a permite patrularea sa, documentul regal de la 6 septembrie 1206 care arată în subtext interesul regelui de a concentra în zonă cavaleri, oameni de arme. Vulnerabilitatea coloniştilor s-a manifestat mai târziu, atât cu prilejul năvălirii mongole din 1241, cât şi în timpul incursiunilor turceşti de la sfârşitul secolului al XIV-lea. Deşi fermierii au fost îndrumaţi spre aşezare în valea Felmerului şi în ţinutul Rupei numai atunci când regalitatea maghiară a considerat zona suficient de sigură, spre finele secolului al XII-lea, chiar şi atunci se pare că a fost prea devreme. Villa Wellmer a fost distrusă la nici jumatate de secol de la înfiinţare, împreună cu sistemul său defensiv, împărtăşind la 1241-1242 soarta întregului regat maghiarCercetările arheologice desfăşurate la Felmer nu au confirmat existenţa unei asemenea structuri, dar nu este surprinzător. Săpăturile s-au efectuat pe luncă şi în vatra satului, nu în punctele de relief dominante, acolo unde se amplasau de regulă astfel de locuinţe senioriale fortificate. Rămane ca pe viitor cercetarea arheologică să caute a identifica acest amplasament. 

Comments