Felmer

Colonizarea saşilor, un experiment demografic european

Valea Felmerului a constituit adăpost şi vatră primitoare pentru oameni încă din negurile preistoriei, pe ambele părţi ale văii fiind descoperite urme de locuire civilă în nu mai puţin de opt situri arheologice distincte. Acestea probează o continuitate istorică de peste 5000 de ani, din paleolitic până în epoca migraţiilor. Toponimicul Felmer are totuşi un parfum medieval occidental. Să descoperim cum de a fost posibil ca o mână de fermieri din Apusul medieval să ajungă şi să se stabilească în sudul Transilvaniei.

 După ridicarea şi fortificarea pe linia munţilor Perşani a unor cetăţi regale de hotar (Holm, Ugrona, Rákos, Belavár) pentru supravegherea pecenegilor şi cumanilor, acţiune ce a durat peste 100 de ani, în secolul al XII-lea regii maghiari s-au simţit îndeajuns de puternici pentru a începe ocuparea metodică a Transilvaniei centrale şi de sud. Neavând populaţie suficientă, au adoptat o metodă aplicată cu succes de germani în Saxonia: colonizarea agricolă. Au invitat în Ardeal ţărani şi cavaleri din vestul Europei, oferindu-le pământ, protecţie şi taxe reduse.

Acest mare proiect a început în mod metodic în timpul domniei regelui Geza al II-lea (1141-1162). Popularizarea iniţiativei, transmiterea mesajului în sine, apoi relocarea cu succes a mai multor mii de persoane (circa 2500 după unele estimări), a constituit o întreprindere de o complexitate şi anvergură comparabilă cu recrutarea unei armate cruciate. Astfel s-a reuşit atragerea unor oameni aflaţi pe domenii feudale din cele mai avansate regiuni agricole apusene: Flandra, Lotharingia (Mosela), Frisia, Westfalia, Franconia. Coloniştii parcurgeau cu căruţele şi animalele lor un drum de câteva săptămâni de-a lungul Dunării până la Gran/Strigonium (astăzi Esztergom), cetate de scaun a regilor Ungariei, fiind îndrumaţi apoi către Alba Iulia, cea mai mare cetate din Transilvania, reşedinţă a voievodului şi a episcopului.

După 1190, odată cu al doilea val de colonizare, când centrul de greutate al aşezării colonilor s-a mutat spre sud şi sud-est, spre noua frontieră a Transilvaniei arpadiene, destinaţia intermediară a devenit Villa Hermanni/Cibinium, Sibiul de azi. Aici se făcea organizarea şi distribuirea oamenilor. Câte un grup format din 5-10 familii de fermieri porneau apoi către destinaţia finală, unde primeau loc de casă şi o suprafaţă de teren agricol pentru subzistenţă. Drumul până la locul lor de aşezare le era indicat de un funcţionar regal cunoscător al ţinutului, aşa-numitul locator. Mai ştim că aşezarea lor se făcea pe teren numit în cronici fundus regius sau pământ crăiesc. Aceasta însemna că erau dependenţi numai faţă de tronul ungar, fiind autonomi fiscal şi judiciar faţă de autorităţile feudale locale.

Fiecare grup de colonişti era condus de un lider numit în documentele vremii scultetus (lat.), schultheiβ (germ.) sau soltész (ung.), însemnând reprezentant. Coloniştii îşi numeau conducătorul gref, românii ii spuneau greav. Numele acesta medieval provenit din grafo, cu semnificaţia de conducător în germana veche, străbate istoria Transilvaniei până în zilele noastre prin nume de familie ca Greavu, Greab, Greff, Gereb. El descria pe administratorul comunităţii, răspunzător de medierea neînţelegerilor, împărţirea corectă a loturilor agricole (la început acestea se distribuiau anual, pământul fiind în proprietate obştească) şi strângerea taxelor în numele regelui. Nu reiese foarte clar din documente dacă această funcţie era încă de la început electivă, sau a devenit aşa pe parcurs. Cert este că nu exista o „fişă a postului” rigidă. Greavul putea fi un om de arme în căutarea unui cămin, un preot catolic plin de râvnă doritor să întemeieze o parohie, ori poate un simplu fermier, cap de familie înţelept, în care coloniştii aveau încredere.

(continuarea acestui articol o găsiţîn subpagina "Istoria satului")

ą
Tiberiu Frățilă-Felmer,
31 ian. 2012, 13:22
Comments